Tout le monde fera violet.

Violetul, ultima culoare pe care o percepem având cea mai scurtă lungime de undă din spectru, are numai povești stranii, vecine cu cancanul.

Este combinația dintre puterea, energia, forța roșului și integritatea, onestitatea albastrului. Violetul îndeamnă la concentrare, reflecție, stare de conștientizare spirituală. Prea mult violet (impresioniștii mi-ar spune că nu-i niciodată prea mult dar ajungem și acolo!) indică o persoană exagerat de introspectivă și mult prea tolerantă față de sine însăși.

Violetul a fost folosit de familiile regale, de oamenii înstăriți și de înaltele fețe bisericești. Era un pigment atât de rar și de scump încât contele de Sussex de la curtea lui Henric al VIII-le a fost acuzat de înaltă trădare pentru că a purtat culoarea regelui.

In Japonia, murasaki, purpuriu închis, era kin-jiki, adică o culoare interzisă oamenilor de rând.

Iulius Cezar a decretat că el era singura persoană care avea voie să poarte culoare violet. Probabil că de la invidia fashioniștilor romani i s-a tras acel cuțit în spate chiar dacă istoria ne spune altceva.

Pe altarul  movului și al suratelor sale (purpura-de-Tir, turnesol, magenta, heliotrop, violet) s-au jertfit miliarde de crustacee și licheni, e drept că unele specii au și dispărut dar, vedeți voi, Cleopatra nu putea călători decât cu o corabie cu pânzele mov. Să vă mai zic că, după ce era mulsă glanda moluștelor, substanța era ținută timp de zece zile în recipiente cu urină stătută (amoniac my love)?

Violetul a devenit disponibil la scară largă începând cu 1856, când William Perkin, un student de la Royal College of Chemistry, a descoperit accidental un mod de a sintetiza magenta. Apropo, denumirea vine de la un orășel de lângă Milano si a fost dată in cinstea unei victorii împotriva austriecilor. Cică pe atunci soldații se îmbrăcau în mov, fără să-și chestioneze masculinitatea.

Dintre toate poveștile culorii mov cele mai distractive sunt cele din perioada impresionistă. Artiștii se certau pe mov mai ceva decât fotografii pe film vs. digital.

„Au retine bolnave! Pământul, cerul, apa, carnea au inevitabil culoarea florilor de liliac și vinetelor, chipurile sunt bulgări de vopsea violet intens” scria Joris Karl Huysmans.

Le Figaro, prin scrisul lui Alfred Wolf considera că artiștii au ceva „boală a sistemului nevors”.

Le Siecle, prin Antoine Castgnary: Impresioniștii „nu redau un peisaj ci senzația pe care o produce un peisaj”.

Criticii credeau că doar Papa îl poate face pe Pissaro să priceapă că arborii nu sunt violet. Estimp Monet voia să picteze aerul în care se găsesc podul, casa și barca și credea că „tout le monde fera violet”.

Cumva toți au avut dreptate și toți s-au înșelat. O perioadă toată lumea a fost mov. Apoi toată lumea s-a plictisit și descotorosit de mov.

Eu tind să îi dau dreptate lui Shug Avery, câstigator al unui Pulitzer: „Cred că pe Dumnezeu îl supără dacă treci pe lângă culoarea purpurie undeva, pe un câmp și nu o bagi de seamă”.

Surse: Karen Haller – psihologia culorilor

Kassia St Clair – Culorile si viata lor secreta